Fara pereche

O sa va spun despre povestea de dragoste care m-a marcat cu adevarat. O sa fiu cat se poate de scurt pentru ca mi-e inca greu sa vorbesc despre ea, dat fiind ca e destul de recenta si, sincer sa fiu, chiar doare. Foarte tare.
Ne stiam de ceva vreme inainte sa vorbim prima data. Ne-am vazut de cateva ori, scurt - o privire, dar mereu a fost ceva special, lucru pe care l-am stiut amandoi. La prima noastra intalnire am simtit ceva si mai special, am simtit ca as putea trai langa ea in fiecare zi…Nu stiu de ce. Chiar am marturisit asta cuiva cand am ajuns acasa. Era atat de frumoasa…Cea mai frumoasa femeie pe care am cunoscut-o in viata mea… Si atat de calda, primitoare, sincera…
Am ramas nedespartiti dupa acea intalnire, cu toate ca eu stateam la Bucuresti, iar ea mult mai departe… Nu a mai contat distanta, nu a mai contat nimic! Eram fericit sa ii aud vocea zi de zi la telefon. Eram cel mai fericit cand puteam sa ne vedem, chiar pentru cateva zile, uneori doar ore. Ne-am iubit cu adevarat…un an…un an si cateva luni…Apoi s-a intamplat ceva ciudat, ne-am speriat cred… Fiecare de celalalt sau de sine insusi. Am inceput sa ne certam, sa nu mai avem incredere, fara un motiv intemeiat. Cred ca ne iubeam prea mult (daca exista asa ceva) si nici unul nu a stiut cum sa se descurce cu asa ceva. Pe atunci nu stiam ca iubirea nu-I niciodata povara, dar poate sa sperie tare… Am facut cateva greseli si totul s-a rupt intr-o zi. Da, chiar atat a trebuit: o zi.
A ramas un gol imens in mine, fara ea. As da orice sa pot sa dau timpul inapoi si sa repar ce a fost rau. Cred ca inca o caut… in toate femeile, ca-n piesa Taxi sau ca doar cu gandul la ea cant “Doamne, da-mi iubire”.
In fiecare zi traiesc cu o speranta ascunsa, sa o revad..sa o intalnesc macar intamplator si sa i spun cat de mult o iubesc..

Valentin